De ce ne este greu să primim binele

În urmă cu doar câteva săptămâni, în timpul unui curs de formare, am făcut un exercițiu aparent simplu. Alături de o colegă, trebuia să ne oferim reciproc câteva aprecieri și, poate mai important decât atât, să nu facem absolut nimic cu ele. Nici să le întoarcem imediat, nici să le explicăm, nici să le minimalizăm. Doar să le primim. Am constatat cu surprindere că am un sentiment de disconfort încă din primele minute.
În timp ce colega mea vorbea, mintea mea era deja ocupată să găsească explicații: „Spune asta pentru că mă cunoaște de puțin timp“, „Exagerează“, „Nu sunt chiar așa“. Aproape că nu mai auzeam cuvintele ei. Eram preocupată să le contest. Apoi, facilitatorul ne-a invitat să rămânem câteva momente în liniște, fără să spunem nimic. Doar să observăm ce se întâmplă în noi.
Și atunci am trăit ceva la care nu mă așteptam. Pentru prima dată, după foarte mult timp, am simțit cum este să mă las văzută prin ochii unui alt om, fără să mă grăbesc să-i contrazic privirea. Nu doar că auzeam o apreciere, ci îi făceam loc în mine. M-am emoționat și mi-am dat seama cât de rar îmi permit, de fapt, să cred lucrurile frumoase pe care le primesc.
Experiența aceea a rămas cu mine și, în săptămânile care au urmat, m-am surprins întorcându-mă de multe ori la ea. M-a făcut să mă uit cu mai multă curiozitate atât la mine, cât și la oamenii pe care-i întâlnesc în cabinet. Am început să observ cât de des ne este greu să primim nu doar aprecierea, ci binele în general. Cât de repede îl explicăm, îl minimalizăm sau ne grăbim să trecem peste el.
Creierul nostru este construit să observe pericolul
Ne place să credem că, atunci când lucrurile merg bine, ne vom relaxa în mod firesc. În realitate, pentru mulți dintre noi, nu se întâmplă așa. Dacă o perioadă lungă de timp am trăit în incertitudine, critică, conflict sau impredictibilitate, sistemul nostru nervos învață să rămână vigilent. Din perspectivă evoluționistă, acest lucru are sens. Pentru strămoșii noștri, era mai important să observe rapid un posibil pericol decât să se bucure de un peisaj frumos. Creierul nostru s-a dezvoltat pentru a detecta amenințările, deoarece acestea făceau diferența dintre supraviețuire și moarte.
Problema este că acest mecanism nu dispare automat atunci când ni se schimbă viața. Astfel, chiar și atunci când ni se așază relațiile, proiectele merg bine sau primim apreciere, corpul poate continua să caute dovezi că ceva este în neregulă. Ajungem să verificăm obsesiv dacă am uitat ceva, să anticipăm următoarea dezamăgire sau să ne fie greu să credem că un moment frumos poate exista, fără să fie urmat imediat de unul dureros.
Nu pentru că suntem pesimiști, ci pentru că vigilența ne-a devenit familiară.
Și relațiile ne învață cât bine putem tolera
Felul în care primim binele nu este modelat doar de biologie, ci și de relațiile în care am crescut. Poate una dintre cele mai dificile schimbări nu este să găsim o relație sănătoasă, ci să învățăm să rămânem în ea.
Observ acest lucru frecvent în terapia de cuplu. Uneori, tocmai când relația începe să fie mai stabilă, unul dintre parteneri devine neliniștit. Caută semne că celălalt s-a schimbat, interpretează tăcerile ca respingere sau simte nevoia să testeze relația. Nu pentru că-și dorește conflictul, ci pentru că apropierea liniștită îi este încă necunoscută.
Cred că aceasta este una dintre cele mai subtile provocări ale iubirii. Adeseori, nu alegem relații care ne fac bine, ci relații care ne sunt familiare. Iar când întâlnim, în sfârșit, o relație în care există mai multă liniște decât luptă, putem confunda siguranța cu lipsa pasiunii sau apropierea cu plictiseala. Nu pentru că lipsește iubirea, ci pentru că sistemul nostru nervos a învățat, cândva, că iubirea și tensiunea merg împreună.
De ce merită să ne obișnuim cu binele
A învăța să rămânem în experiențele plăcute nu înseamnă să ignorăm dificultățile și nici să devenim naivi. Înseamnă să oferim sistemului nostru nervos experiențe repetate de siguranță.
Creierul învață prin repetiție. Așa cum s-a obișnuit cândva cu vigilența, poate învăța treptat și liniștea. Fiecare compliment pe care-l primim fără să-l minimalizăm, fiecare moment de apropiere pe care-l trăim, fără să ne pregătim pentru pierdere, și fiecare zi în care ne permitem să ne bucurăm, fără să căutăm imediat următorul pericol, devin experiențe care ne rescriu, puțin câte puțin, felul în care ne raportăm la noi și la ceilalți.
Beneficiile nu sunt doar emoționale. Un sistem nervos care nu mai este permanent în alertă își poate regla mai ușor emoțiile, poate lua decizii mai moderate și poate rămâne mai prezent în relațiile importante. Iar relațiile noastre devin mai stabile atunci când nu mai sunt conduse de anticiparea pericolului, ci de încredere, curiozitate și disponibilitate emoțională.
Te invit, așadar, la o serie de #PsihoDescoperiri practice.
1. Întreabă-te ce faci cu o apreciere. Data viitoare când cineva îți spune ceva frumos, observă primul impuls. Îl negi? Îl explici? Schimbi subiectul? Sau îți permiți să rămâi câteva secunde cu acea apreciere?
2. Exersează să primești, nu doar să auzi. Atunci când trăiești un moment frumos, încearcă să nu treci imediat la următoarea sarcină. Respiră. Observă ce se întâmplă în corpul tău. Câteva zeci de secunde de prezență sunt suficiente pentru ca binele să lase o urmă.
3. Adu binele în relațiile tale. Data viitoare când partenerul, un prieten sau un coleg îți oferă o apreciere, încearcă să răspunzi doar cu un simplu: „Mulțumesc!“. Fără explicații, fără justificări și fără să întorci imediat complimentul. Poate părea un gest mic, dar este unul dintre cele mai puternice exerciții prin care învățăm să ne lăsăm văzuți.
Mă întorc uneori cu gândul la exercițiul acela din curs. Nu-mi mai amintesc toate cuvintele pe care colega mi le-a spus. Însă îmi amintesc foarte clar senzația pe care am avut-o în momentul în care, pentru câteva secunde, am încetat să mă apăr de ele.
Vindecarea nu înseamnă doar să învățăm să supraviețuim durerii. Înseamnă și să avem curajul de a primi binele atunci când vine spre noi. Pentru că abia atunci când corpul nu mai așteaptă următoarea furtună, începe să creadă că liniștea nu este o pauză dintre două pericole, ci poate deveni, în sfârșit, acasă.
Publicat inițial pe Pagina de Psihologie.



