Viața modernă ne antrenează să comprimăm momentele, acumulându-le unele peste altele, asemenea unor cuburi, până când ziua pare un turn infinit. Ne verificăm telefoanele în timp ce pregătim masa. Planificăm întâlnirea de mâine în timpul conversației de azi și tot așa.

Da, ai citit bine, melancolia post-vacanță este un lucru real și mulți dintre noi resimt această stare când se termină un weekend prelungit sau o vacanță. Este acel sentiment de tristețe, combinat cu o ușoară anxietate, pe care-l trăiești când se încheie o perioadă bună din viața ta.

Asociem vacanța de vară în cuplu cu lipsa responsabilităților, timp petrecut împreună cu partenerul, distracție, relaxare, sex, romantism, adică acel ceva la care ne gândim cu dor o bună parte din an.

Cu toate acestea, de multe ori, în bagajul de vacanță, își fac loc conversațiile nepurtate în restul timpului. Haide să vedem de ce!

Nu cunosc pe nimeni care să nu simtă, cel puțin ocazional, o urmă de vinovăție atunci când ia o pauză. Personal, indiferent cât de mult înțeleg logica luării pauzelor, tot ajung să mă întreb: „Oare am făcut suficient încât să merit o pauză?“.

Suntem bombardați cu mesaje care sugerează că, dacă muncim mai mult, vom obține, în sfârșit, acel „destul“, care se dovedește tot mai greu de atins.

A te îndrepta, plin(ă) de curiozitate, reflectând la cine ești, se poate dovedi adesea un demers inconfortabil. Asta pentru că presupune responsabilitate, recunoașterea propriilor slăbiciuni și încercarea de a te dezvolta personal. De cele mai multe ori, pare mai ușor să ignori aceste momente de conectare cu propria persoană.

Te-ai întrebat vreodată cât de mult te-ai schimbat de-a lungul anilor? Dacă da, cât din introspecția pe care ai făcut-o pentru a-ți răspunde la această întrebare a fost din partea de critică, comparație, nemulțumire și cât a fost din partea de recunoștință, mulțumire și validare?

Din punct de vedere istoric, relațiile romantice au fost privite ca procese de transformare. Idealul iubirii a fost văzut precum o forță capabilă să aducă doi indivizi laolaltă, ajutându-i să crească într-un „împreună“ mai valoros decât suma părților sale. Această viziune clasică asupra romantismului a pus accentul pe creșterea reciprocă, sprijinul spiritual și emoțional, o călătorie comună către dezvoltarea și vindecarea reciprocă.

Începutul unui nou an vine negreșit cu dorința de a o lua de la capăt, de a-ți stabili noi obiective care să-ți îmbunătățească calitatea vieții și de a avea parte de mai multă bunăstare.

Însă experiența și chiar studiile ne arată că, odată ce se încheie luna ianuarie, multe din aceste promisiuni făcute în entuziasmul momentului tind să dispară.

Până să-i descopăr beneficiile pe propria piele, mă număram printre cei care vedeau meditația ca pe o tehnică ce funcționează doar pentru anumite persoane. Dar mi-am dat seama că există un mit comun despre meditație, care duce adesea la un sentiment de eșec și, în consecință, la renunțarea acestei practici.

Sărbătorile de iarnă se apropie cu pași repezi și este posibil să vă numărați printre acele cupluri (multe la număr!), care încearcă să decidă cum să petreacă această perioadă. Iar acest subiect este, adesea, o provocare în spațiul relațional.

O bună parte din clienții alături de care lucrez în cabinet se confruntă cu dificultatea de a gestiona și de a înțelege emoțiile pe care le simt în anumite situații. De cele mai multe ori, descopăr că, în copilărie, li s-au acceptat doar emoțiile „bune“.

O bună parte din adolescență și viața de tânără adultă, am trăit cu sentimentul că sunt diferită și că nu aparțin, în special atunci când venea vorba de contexte sociale sau grupuri de oameni. Așa că am încercat să mă înconjor de oameni care au aceleași interese.

Într-o relație, fiecare partener aduce experiențe și așteptări diferite. Una din cele mai des întâlnite așteptări este credința că: „Dacă mă iubește, o să știe, fără să fie nevoie să-i comunic, care-mi sunt nevoile“.

Dar ce-ar fi dacă diferențele de opinie ar fi, de fapt, începutul și nu finalul conversației?

Asistăm, tot mai des, la diferențe de opinie sau dispute pe diferite teme care aprind spiritele în spațiul public.

În vremurile moderne și agitate pe care le trăim, să ai un hobby ar putea părea asemeni unui trifoi cu patru foi: știi că există, însă doar cei norocoși reușesc să pună mâna pe așa o raritate.

Pentru majoritatea oamenilor, conflictul este destul de inconfortabil. Și, totuși, este un fapt inevitabil al vieții. Nu spun asta doar din studiul terapiei relaționale imago sau cea a soților Gottman, ci și din experiența personală.

Cu toții avem o voce interioară. Preocuparea ei este să ne protejeze. De aceea, adesea ne identificăm vocea interioară drept criticul interior. În spatele acestuia, găsim – negreșit – sentimentul de frică: „Dacă nu sunt suficient de bun(ă), nu o să fiu iubit(ă)!“. Ceea ce, în cele din urmă, înseamnă că nu o să supraviețuiesc.

Ne aflăm într-o neliniște pe care o putem identifica în contextele de viață din exterior, car se manifestă și în interiorul corpului, minții și relațiilor noastre. În astfel de momente, e necesar să ne întoarcem la rădăcini, locul care ne hrănește și ne oferă resurse

Întâlnesc tot mai des persoane care își propun în procesul terapeutic să se iubească mai mult, să poată oferi iubire, în diferite forme, în relația de cuplu sau să-și îmbunătățească intimitatea cu partenerul. La nivel de idei, nu cred că am întâlnit vreun client care să nu aibă măcar o direcție înspre care ar vrea sau i-ar plăcea să meargă. Doar că, atunci când vine vorba de transpunerea în practică, totul capătă o altă dimensiune.

Ne apropiem, cu pași repezi, de finalul anului, iar asta face ca subiectele de discuție, cu clienții sau cu prietenii, să se îndrepte către procesul de creștere parcurs în ultimele luni.